evident
Am realizat că de un singur lucru mă tem eu cel mai mult. Mediocritate. Să fiu una dintre multele persoane care nu realizează nimic notabil, pe lângă care treci fără să întorci capul, pe care le uiţi uşor, care au o viaţă bună, confortabilă şi atât de comună încât povestea lor plictiseşte. Oamenii sunt diferiţi. Evident!…numai din anumite puncte de vedere. Din altă perspectivă cei mai mulţi sunt teribil de asemănători. Nu vreau. Nu vreau să fac parte din medie, din grupul oamenilor obişnuiţi, din “populaţie”. Nu vreau să semăn cu nimeni. Nu vreau să mă pierd în mulţime. Nu vreau să fiu mediocră. Şi nu ştiu dacă pot.
Limite
Am nevoie de bani. Aspectul ăsta e cam singurul care îmi deranjază existenţa în mod constant. M-am săturat să îmi tot socotesc banii, să fac economii şi să cheltuiesc atent. M-am săturat şi să renunţ la unele mici mofturi doar pentru că nu am banii necesari. De când mă ştiu mi-am tot impus sau mi-au fost impuse anumite limite. Mă sperie ideea că acum şi banii au devenit o limită evidentă.
Am căutat tot felul de soluţii pentru problema banilor. Cât mai simple şi cât mai rapide. Evident că mi-am pus cv-ul pe ejobs, bestjobs şi cam toate site-urile de profil, dar în paralel am luat în considerare şi alte alternative. Spre exemplu dacă aş fi prostituată (folosesc acest termen pentru că mă deranjează eticheta de curva atât de des şi de inadecvat aplicată în societate) aş câştiga destul de repede ceva bani. Mi-aş şi alege clienţii: decenţi, serioşi, fideli, destul de bogaţi şi nu prea violenţi, pentru că îmi rămân vânătăi destul de uşor. M-aş aranja zilnic cu simţ de răspundere. Nu numai îndreptatul părului sau body butter după fiecare duş. Nici pensatul săptămânal la beauty salonul de lângă Foişorul de foc. Mult mai mult şi mult mai complet. Mi-aş picta unghiile în mod elaborat, pentru că paradoxal unghiile au şi ele rolul lor în ale sexului. Aş încerca machiaje profesioniste şi mi-aş îmbogăţi garderoba. Mi-aş cumpără cel puţin 100 de perechi de cercei pentru că aşa cum unele femei au o obsesie nevinovata pentru pantofi, eşarfe sau alte articole mai mult sau mai puţin vestimentare, eu am o obsesie pentru cercei, de obicei mari şi de obicei coloraţi. În ansamblu aş fi o prostituată discretă, delicată şi finuţă, pe care atunci când o întâlneşti pe strada sau în club nu ştii cu ce se ocupă sau ce ar putea să vrea de la tine. Ce mă împiedică? Eu aş spune că nu am curajul necesar şi probabil nici lipsa de moralitate firească. O să analizez şi restul alternativelor. Păcat că nu sunt dispusă să fac prea multe numai pentru bani. Se pare că am o limită. Din nou.
Over
Am terminat facultatea. Aproape. Dacă fac şi licenţa aia chiar o sa termin totul în mod glorios. Pacat că evenimentul nu îmi trezeşte chiar nici o senzaţie. Nu am câştigat nimic. Nu am pierdut nimic. Am o mică bucurie ascunsă că în zilele ce vor urma o să pot dormi până mai târziu. Atât!
Ce urmează? Păi plănuiam cu prietenii o excursie prin Europa. Mai lipsesc banii de benzină, dar banuiesc ca îi strângem noi încet încet până în august. Apoi plănuiam să dau la jurnalistică în septembrie. Pentru că niciodată nu e prea târziu. Vreau chiar şi un job nou şi m-am pus serios pe căutat. Planul include să mă si mut cu Ina. Apartament nou, cartier nou, chiar si câţiva prieteni noi. Din nou iau totul de la început şi mă simt incredibil.
Ce urmează? Cine ştie?!!! Dar merită să trăieşti ca să vezi.
Trăim în România şi asta ne ocupă tot timpul
Mă uitam la Mircea Badea zilele trecute. De aici şi titlul. Toată lumea admiră replica asta. “Trăim în România şi asta ne ocupă tot timpul”. Nu îţi place? Atunci mută-te frate! Găseşte-ţi o altă ţară în care soarele străluceşte mai prietenos si gata! poate acolo nu mai esti asa ocupat…
Din diferite motive azi aşteptam pe cineva pe undeva pe lângă Universitate. O maşină se opreşte lângă trotuar, pe avarii, o tânără coboară din maşină şi începe să discute cu altă tânără, aflată şi ea prin zonă. Nepoliticoasa de mine, stau şi ascult, că doar cineva-ul întârzia cam mult şi mă plictiseam. Pe cât se pare tânăra cu maşină tocmai fusese prin ţări străine în care trăitul nu îţi ocupă tot timpul. Oameni mult mai civilizati, magazine mult mai bine dotate, cafenele simpatice, multa organizare, străzi curate…enumera tânăra părerea ei despre ţările străine şi strălucitoare. La sfârşit aruncă ţigara pe jos, se suie în maşina care blocase o vreme circulaţia şi îşi vede de drum. Şi uite aşa trăim în România şi… Nu îmi place expresia aşa că de ce naiba o repet?!!!
Şi cum văd că am început să scriu căcaturi moralizatoare să duc ideea până la capăt nu? Ce rost are să te plângi de prietenii tăi, de facultate, de muncă, de România, de Bucureşti, de apartamentul în care stai… La urma urmei toate sunt alegerile tale, nu? Poţi să te plângi că eşti prost şi faci alegeri greşite. Aşa ar fi mai corect. Plus că ajută. Se găseşte careva să îţi zică şi ţie că nu eşti prost, să îţi servească o porţie din exemplul personal şi să te consoleze. Sau poţi să faci ceva să schimbi lucrurile, să corectezi situaţia pe ici pe colo, să zâmbeşti superior dup-aia. Hmm…Personal optez pentru prima varianta. E mai ieftina si mai comodă. Suuuuuper!
First date
Pana nu de mult, maxim două sau trei luni în urmă, nu avusesem vreun “first date” în adevăratul sens al cuvântului. Grupul meu de prieteni include atât de mulţi…să spunem…tineri drăguţi, simpatici, inteligenţi şi amuzanţi, încât niciodată nu a fost nevoie să caut prea departe. În fine, e posibil ca asta să fi fost prima mea greşală…
De curând însă am decis să le dau o şansă tuturor posibililor “pretendenţi”, aşa că am ieşit la date-uri clasice, frumoase şi bine organizate. Recunosc că la început mă îndoiam puţin. Nu de calitatea deciziei mele, nici de consecinţele ei, ci mai degrabă de “farmecele” de care dispuneam. Pentru primul “first date” din viaţa mea m-am pregătit temeinic. Împreună cu A am ales cele mai potrivite haine, mi-am îndreptat părul cu simţ de răspundere, m-am machiat perfect încât să par mai degrabă naturală, am selectat până şi parfumul adecvat…am avut grijă de tot până în cele mai mici amănunte. Doar conversaţia nu a fost anterior pregătită pentru că am ceva încredere în talentele mele oratorice….Ei! În final totul a decurs bine. Tânărul, să îl numim “The banker” de aici înainte, chiar m-a plăcut şi încă înainte de sfârşitul “date-ului” vorbea serios despre o a doua întâlnire. Aşadar, succes total!
Am hotărât totuşi să nu mă opresc aici. La urma urmei lumea e plină de bărbaţi interesanţi, deştepţi, plăcuţi şi cu simţul umorului…Asta statistic vorbind! 
Astfel au urmat “first date-uri” cu tipul simpatic din Player (clubul, nu altceva!), Marius prietenul cel vorbăreţ al unui coleg, tipul foaaaaaarte drăguţ de la petrecerea ASE-ului, tipul acela foarte mândru de Lexus-ul lui, Dan pe care l-am cunoscut la un case study la P&G…şi aşa mai departe. Toate întâlnirile au decurs în acelaşi fel şi evident toate au avut acelaşi succes.
Mai întâi tânărul mă suna, stabileam exact ora şi lăsam la alegerea lui locaţia. Unii veneau să mă ia de acasă cu maşina proprietate personală – pentru impresie aşa – alţii alegeau vreo cafenea “chic” – pentru că ce Dumnezeu! suntem oameni la modă. Ajunşi la destinaţie ne instalam confortabil, ne comandam un suc, o cafea, un cocktail şi începeam să vorbim. Eeeei! şi ce mai îmi place mie să vorbesc. Povesteam de una, de alta, puneam întrebări, râdeam…în fine toate bune şi frumoase. La sfârşit tânărul refuza să mă lase să îmi plătesc consumaţia, gest destul de irelevant în opinia mea, şi apoi mă conducea către casă. În faţa uşii îl pupam prieteneşte pe obraz, îi spuneam că “ne mai auzim noi” şi îmi vedeam de ale mele. Tânărul mă suna apoi a doua zi şi….să fiu sinceră nu am trecut niciodată de “first date” cu nimeni.
Pur şi simplu toţi mă plictiseau. Unora le-am acordat câte o oră sau două, altora chiar mai mult. M-am aranjat frumos şi am încercat să fiu simpatică. Am conversat pe teme la alegerea lor, am pus întrebări şi am povestit chestioare amuzante ca să înviorez atmosfera, dar…nimic! Eu vorbeam, ei mă auzeau şi…atât! nimic mai mult. Conversaţia era îngrozitor de plictisitoare. Nici o emoţie, nici o senzaţie, nimic care să îmi stârnească interesul sau măcar curiozitatea. Îmi dădeam mesaje cu fetele ca să nu adorm. A mă încuraja sistematic, iar C făcea mişto la fel de sistematic.
După vreo două sau poate trei săptămâni de astfel de întâlniri de succes din punctul lor de vedere – pentru că mulţi dintre ei s-au încăpăţânat să mă sune zile de-a rândul – şi nereuşite din punctul meu de vedere, am ieşit la o cafea cu X. Nimic “chic” sau deosebit. Am fost, undeva cam pe la 11-12 ziua, să bem o cafea la Mc sau la Everest în Romană. Ne-am întâlnit la metrou. Eram îmbrăcată în blugi şi nemachiată şi îmi scotoceam de zor în geantă după pachetul de ţigări. El a făcut cinste, pur şi simplu pentru că era rândul lui. Ne-am aşezat la o masă şi X a început să filozofeze pe tema celor mai recente nemulţumiri. Am râs de felul lui ciudat şi sucit de a fi, a râs de firea mea întortochiată şi complicată. Am povestit despre cum era în liceu, despre peripeţiile prin care am trecut cu fraţii, verii sau prietenii noştri, am comentat ultimele ştiri absurde de la OTv, am vorbit despre sentimentele noastre, despre muncă şi despre facultate. Era ciudat dar nu mă plictiseam. Pentru prima dată după mult timp puteam să fiu pur şi simplu eu. Puteam să vorbesc despre orice şi simţeam că X mă ascultă şi mă înţelege, la fel cum şi eu ascultam interesată fiecare cuvânt al lui. Atât de simplu şi atât de plăcut.
Spre ruşine mea, care am pretenţia că mă cunosc destul de bine, abia atunci m-am convins că pur şi simplu nu mă atrag tipi ăia drăguţi, cu maşini frumoase şi maniere de societate, că puţin îmi pasă de locaţie sau de oră…Tot ce vreau e un om cu care să pot vorbi cu adevărat, un om care să simtă ce şi cum sunt eu, un om care să mă audă dincolo de banalitatea unor cuvinte, un om care să mă vadă în spatele unor haine frumoase şi al unui machiaj perfect. Nu cred în dragostea la prima vedere. Pot să iubesc doar un om pe care mai întâi îl cunosc, îl văd, îl simt, îl aud.
The banker tocmai m-a sunat din nou. Se pare că refuzurile mele repetate nu l-au descurajat. Pentru că nu ştie cât de nebună şi de sucită sunt eu crede că undeva acolo a fost vina lui şi mai vrea încă o şansă. Aproape că îmi pare rău pentru el. A spune ea că nu am nimic de pierdut. Poate doar timp, dar în ultima vreme am timp destul. Aşa că…Cine ştie?
Azi
Am vazut un negru azi în Buzau. “Du-te mai! E ca în America!”, asta ca să citez din clasici în viaţă. Şi serios! era un negru autentic, nu ca aş face eu discriminări sau ceva. Avea păr creţ, ochelari de soare, statură impunătoare şi ipod. Eveniment maaaare in Buzău în care niciodată nu se întâmplă nimic. Cu zâmbete largi trecătorii îl analizau curioşi.
Azi, pe lângă negru, a fost şi vreme frumoasă, cu soare, vânticel, copaci abia înfloriţi şi tot tacâmul. Eu eram pe stradă – nu din dragoste pentru natură că dragostea aia s-a pierdut de mult, de când am început să lucrez, m-am îndepărtat de unii prieteni, am început să mă stresez pentru lucruri stupide, am decis să caut un apartament cu chirie convenabila….in fine! Eram pe stradă pentru că mă îndreptam spre BRD să îmi scot banii din cont înainte să mi-i mănânce de tot comisioanele, dar desigur că banii nu erau acolo pentru că American Experience nu funcţionează la capacitatea maximă în perioada imediat următoare sărbătorilor – sau în orice perioadă dacă e să fim cinstiţi! În fine! Nici asta nu prea contează. Important e că eram pe stradă, era vreme frumoasă, iar strada era pustie. Nu mă refer la o stradă anume, evident, nu? Câţiva copii jucau ceva ce aducea a fotbal, în curtea Şcolii 15. Când eram în generală – la Şcoala 15 desigur că doar de-asta am adus-o în discuţie – clădirea şcolii, vopsită în verde pal, cu un fel de gratii subţiri la ferestrele fiecărei clase mi se părea impresionantă. Şcoala nu avea decât 2 etaje, dar mie mi se părea uriaşă, cu tot felul de scări şi intrări misterioase (3 la număr ). Azi, mă uitam uimită la clădirea şcolii, vopsită în cel mai ţipător portocaliu, joasă şi înghesuită între platforme de beton şi terenuri de sport – tot din beton – insuficient amenajate. S-a dus misterul! Mă întreb dacă şi clădirea liceului s-a „demitizat” între timp?
Tot azi, undeva în faţa blocului un puşti cu bunicul se juca ceva cu o mingiuţă albastră. Era un amestec de basket şi fotbal, în care puştiul punea toată pasiunea. La un moment dat mingiuţa i-a scăpat şi eu m-am grăbit să i-o recuperez. Drep răsplată, şi mulţumit se pare de calităţile mele sportive în comparaţie cu ale bunicului, puştiul m-a lăsat să mă joc cu el. A fost amuzant. Aproape că m-am bucurat de drumul inutil până la bancă. Planuiesc ca in viitor sa dau o fugă până la leagăne. Să încerc noul tobogan în formă de elefant, si leagănele noi si colorate, si poate si balansoarele alea desi par cam şubrede. Îmi amintesc nostalgic cum e să fiu copil…
Îmi place X.
Da. Îmi place X.
De ceva timp mă învârt în jurul acestei idei. Îmi place X. Îmi place X aşa cum îmi plac ţigările de exemplu. E un obicei prost şi de care nu mă pot dezvăţa. Ei dar stai! X e o persoana, ce credeaţi? O persoana de sex masculin mai exact. Dar funcţionează pe acelaşi principiu ca şi ţigările.
Hmmm….De ce îmi place X? Să fiu sinceră sunt câteva motive bine stabilite. De exemplu îmi place atunci când vorbim. Fumăm şi vorbim – pentru că obiceiurile proaste se completează între ele. Vorbim despre orice şi râdem, ne enervăm, râdem din nou. În pauze ne uitam la poze sau la serialele noastre preferate. Îmi place X pentru că avem aceleaşi seriale preferate şi puteam să îi povestesc despre ce a mai făcut Sawyer – asta pe vremea când Lost era un serial decent cu un număr moderat de episoade – sau despre ce idee i-a mai venit lui Michael – asta pe vremea când şi Prison Break era un serial decent şi Michael avea incă tatuaje.
Îmi place X atunci când rămânem fără mâncare şi încercăm să facem cartofi prăjiţi. Îmi place şi când face treabă prin casă, deşi nu ştie să spele vasele sau să cureţe cartofi. Îmi place când alege el ce vin să bem. Îmi place când cumpără dulciuri şi mâncăm jeleuri şi împărţim aceiaşi ţigară. Îmi place când încearcă să mă înveţe câte ceva şi are o faţă teribil de serioasă. Atât de serioasă încât nu mă pot abţine să nu râd. Îmi place când rămân noaptea la el….
Îmi mai place X când are grijă de mine şi când încearcă să mă consoleze, deşi nu se prea pricepe. Şi îmi place când mă face să râd. Ar trebui să vorbesc la trecut pentru că de când cu scăderea interesului, grija faţă de mine nu mai intră pe lista priorităţilor sale. Dar, cel puţin, încă mă face să râd. Şi încă îmi spune că sunt nebună şi melancolică. Şi X mă cunoaşte cel mai bine…
Asta e uimitor. X mă cunoaşte cel mai bine, deşi nu mă cunoaşte de foarte mult timp. Asta îmi place cel mai mult. Că totul e aşa simplu cu el. Nu trebuie să fiu drăguţă şi amuzantă când nu am chef, nu trebuie să îmi îndrept părul sau să mă îmbrac interesant, nu trebuie să beau ca să mă distrez, nu trebuie să fiu atentă la ceea ce spun sau fac. Când sunt cu X ambiţia aia a mea stupidă de a fi cea mai bună în toate dispare şi pot să fiu doar eu. Fără să mă controlez tot timpul. Fără să mă străduiesc.
Îmi place X. Şi ce târziu am înţeles cât de mult îmi place X!
…
Azi am hotărât să scriu despre frustrările mele, ca doar e blogul meu şi pot să scriu despre ce am eu chef…
Pentru început mă doare că îmi pierd prietenii şi nici măcar nu îmi dau seama cum şi de ce. Doar că nu îi mai văd eu acolo lângă mine. Sau poate nu ţin ochii deschişi şi nu mă uit în direcţia care trebuie. Am un vag sentiment, totuşi, că ăsta e cursul firesc al vieţii. Creşti, îţi găseşti un job bun, te căsătoreşti, faci copii, ai grijă de familia ta, ocazional ieşi în oraş cu prietenii, dar nu prietenii ăia din copilărie cu care te jucai în faţa blocului, şi nici prietenii cu care dădeai chefuri prin liceu, ci prietenii tăi noi, prietenii tăi “de familie”, cu ocupaţii şi hobby-uri asemănătoare, cu copii drăguţi care să se joace cu copiii tăi la fel de drăguţi în timp ce voi discutaţi politică şi probleme sociale la o cafea…Căcat! asta nu e nici pe departe viaţa pe care mi-o doresc. Eu vreau să simt că sunt tânără, tot timpul tânără, să fiu convinsă că nu am nici o problemă existenţială pe cap, să beau până pic sub masă – desigur într-un cerc foarte restrâns şi foaaarte personal de prieteni ca să nu creez impresii proaste – să fumez combinaţii diferite de iarbă şi să am cea mai profundă şi intensă senzaţie de relaxare, să iau o notă bună la un examen stupid şi să mă consider foarte deşteaptă pentru treaba asta, să sar cu paraşuta şi să mi se oprească respiraţia pentru o clipă de frică şi de frumos, să dansez pe mese în cluburi, să mă uit la un film mâncând floricele şi să nu îmi pese dacă dau pe mine, pe jos, printre pernele de la canapea, să stau noaptea, în parc, de vorbă cu X (îl numim X pentru că sună mai misterios şi în plus numele oamenilor importanţi pentru mine ţin de aspecte pe care în mod neîntemeiat nu vreau să le împărtăşesc tuturor) fumând o ţigară, probabil întinsă pe iarbă (deşi iarba în bucureşti e cam dubioasă şi cam murdară, dar în contextul potrivit – lună, stele, apă şi alte chestii din astea poetice – cui îi mai pasă?!)…Stai! Am făcut o ditamai fraza şi ma pierd şi eu în ea.
Scopul enumeraţiei precedente era să arăt ce vreau…multe vreau…dar pe scurt aşa, vreau să fiu mereu tânără, fără bătăi de cap, fără griji, fără copii şi “prieteni de familie”. Observaţi desigur că posibilitatea căsătoriei nu am exclus-o. Asta doar de dragul rochiei, care trebuie să fie perfectă, albă şi strălucitoare, nu complet albă, totuşi, că altfel s-ar duce de râpă originalitatea mea, o rochie de prinţesă aşa…Plus că o zi în care eşti în centrul atenţiei, în care toată lumea îţi spune, măcar de complezenţă, cât de minunată eşti, în care eşti înconjurată de fast şi de flori perfecte aranjate sofisticat ca să pară şi mai perfecte…
Am decis să nu mai termin fraza de mai devreme că oricum se înţelegea ideea de bază şi să mă întorc la frustrările de care vorbeam. Exceptând chestiile de genu când dracu mai fac eu licenţa aia să termin facultatea în mod glorios şi unde pot să găsesc un job adecvat pentru stilul meu de hmm!…viaţă, problema cea mai chinuitoare e ce mă fac eu cu X, de care îmi place în stilul “stalker” non-violent şi care în schimb mă ignoră în cel mai drăguţ mod cu putinţă, pentru că da! există şi un mod drăguţ de a ignora – ca atunci când spui lucruri frumoase fără să îţi pese, zâmbeşti simpatic şi, din când în când, o inviţi pe tânără la o plimbare în parc, nu de alta da te plictiseşti foarte tare şi nici unul dintre amici nu are azi chef de o bere. Desigur dacă mă întorc cu câteva luni în urmă sau, hai să zicem, un an – nu că asta ar fi posibil, dar fac şi eu un exerciţiu inutil de imaginaţie – eram foarte relaxată, foarte “flirty”, foarte pozitivistă într-o măsură oarecum agasantă şi foarte neinteresată de X, care desigur mă plăcea în stilul platonic şi romantic gen “hai să ieşim că ce dor mi-a fost mie de tine”, “hai să vorbim că ce bine comunicăm noi doi”, “hai să dormi la mine că…nu are rost să dau explicaţii!”, “hai să mai ieşim oleacă” şi “de ce răspunzi aşa greu pe net, la telefon şi în alte locaţii în care se poate răspunde”. Cum mi-a crescut mie interesul, însă, i-a scăzut lui. Fiecare înţelege ce vrea. Eu mă refeream strict la relaţia invers proporţională dintre…interese…
Vreau
Vreau să îi spun ameţitului ăluia că ţin la el, îmi e drag şi îl vreau, nu ca să ne căsătorim, să facem copii şi să fim fericiţi, ci doar aşa, pe moment. Îl vreau că suntem tineri şi avem voie să vrem una sau alta.
Vreau să mă înscriu la jurnalistică. Facultatea, măi, ce altceva?
Vreau să sar cu paraşuta. Am visat într-o noapte că făceam chestia asta. Îmi era frică şi îmi tremurau degetele care trebuiau să tragă de căcatul ăla şi să se deschidă paraşuta. Respiram greu. Eram undeva sus şi nu vedeam prea bine pământul, doar printre nori se zăreau frânturi din oraş, aşa cum am văzut eu vara trecută, din avion, deasupra Parisului. Mă simţeam vie.
Vreau sa beau absint.
Vreau să îmi cumpăr haine noi. Din mall.
Vreau să văd un film horror. Să mă sperii. Să nu închid un ochi toată noaptea. Să îl ţin minte. Să mă sperie şi a doua oară când am să mă uit la el. Să nu mă uit singură ca să am cu cine povesti apoi cât a fost de îngrozitor.
Vreau să citesc o carte bună. Să nu mă pot opri.
Vreau să stau întinsă în iarbă. Şi să tac. Şi să zboare pe lângă mine un fluture. Din ăla mic şi alb, care uneori se mai rătăceşte prin oraş.
la inceput de noiembrie
Primul meu blog…Închid ochii pentru câteva secunde şi mă concentrez. Cu ce ar trebui să încep? Să vorbesc despre mine? Nuuuuuu! Nu ar avea rost acum. Să povestesc cum şi de ce m-am decis eu să îmi fac propriul blog? Din nou nuuuuuuuu! s-au scris deja prea multe pe această temă…Deci am să incep pur si simplu!
La început de noiembrie am ieşit să mă plimb pe străzi. Da! Fără scop, fără să mă îndrept undeva anume, doar aşa…să mă plimb, să respir, să privesc, să am încă senzaţia aceea de vară care a uitat să mai plece. Duminică dimineaţa, puţine magazine deschise, acelaşi zgomot sâcâitor de trafic, praf, clădiri vechi, câini, oameni grăbiţi…În lumina călduţă a zilei Bucureştiul meu arată respingător. Încă îmi amintesc cum am ajuns prima dată aici, cum oraşul mi se părea fascinant, cum voiam să descopăr totul: teatre şi cluburi, parcuri şi baruri, muzee şi magazine…dar acum am obosit. La început de noiembrie mă gândesc la toate schimbările din viaţa mea, schimbări care au avut darul de a mă surprinde si de a modifica puţin felul meu de a gândi şi de a înţelege. Mă uit în urmă şi, uneori, am impresia că nu mă mai recunosc.
La început de noiembrie m-am trezit în apartamentul meu micuţ, undeva aproape de Universitate, gândindu-mă cu un uşor sentiment de regret (sau dor?) la viaţa de cămin la care mă grăbisem, cu bucurie chiar, să renunţ. La camin rareori ai spaţiul tău, timpul tău…dar să fim serioşi! nici nu îţi doreşti asta prea mult. Eşti tânăr, vrei să te distrezi nebuneşte (să simţi că eşti tânăr, nu?), să râzi în fiecare zi, să iubeşti, să deschizi ochii şi să îţi vezi prietenii, să dormi puţin (la vârsta asta somnul pare teribil de inutil!), să exagerezi puţin (din nou, să simţi că eşti tânăr, că acum e momentul tău, că mai târziu nu o să mai ai timp sau chef)…Toate astea îmi plăceau la cămin, dar cel mai mult îmi plăcea să îmi fac prieteni noi, să mă trezesc dintr-o dată că oameni pe care îi ştiam de câteva săptămâni, sau poate zile, îmi sunt prieteni pentru că la cămin trebuie să împarţi totul, de la mâncarea pe care ţi-o trimite mama de acasă la sentimente şi emoţii, de la cărţi, cd-uri, muzică bună (sau mai puţin bună ), pixuri, creme, cursuri, la idei şi amintiri. Şi uite aşa nu mai înţeleg de ce am vrut eu să mă mut la apartament. Bine, bine! sunt anul 3, lucrez şi vreau să pretind că sunt responsabilă; mai vreau, probabil, şi colţişorul meu în care să îmi exersez talentele de viitoare gospodină (glumesc?), în care lucrurile să fie aranjate sau deranjate după bunul meu plac; stau aproape de facultate (cel mult 25 de minute pe jos) şi aproape de banca la care lucrez….Şi totuşi de ce toate astea mi se par insuficiente? De ce regret aglomeraţia, zgomotul, nebunia, iresponsabilitatea din camin?
La început de noiembrie ma gandesc la relaţia mea încheiată, care nu vrea să stea încheiată, mă gândesc la cei câţiva oameni pe care vreau să îi evit şi nu reuşesc şi la cei câţiva oameni cu care chiar vreau să mă întâlnesc, dar la fel nu reuşesc. La început de noiembrie îmi e frică de examenul de licenţă de care mă despart câteva luni (suficiente, totuşi!) şi pe care l-au trecut fără probleme în fiecare an sute de oameni…dar mie îmi e frică. Ştiu apoi că trebuie să îmi dau TOEFL-ul şi GMAT-ul, dar tot amân. Mă mai gândesc şi că trebuie să am un job bun, să fiu independentă şi responsabilă, deşi nu vreau asta. Apoi mă gândesc că îmi e teribil de dor de vară şi, în acelaşi timp, îmi e dor de vacantele mele de Crăciun, de vacanţele mele de copil care ştia să se bucure de puţină zăpadă, de o felie de cozonac, de un glob frumos colorat, de un cadou aşezat sub brad. La început de noiembrie vreau doar să mă bucur de stropul de soare rămas, de prietenii mei, de cartea pe care am început-o, de un film bun, de puţină iubire…şi parcă nu am timp, parcă între muncă, facultate şi examene nu rămân decât oboseala şi grijile…
Uite de ce, la început de noiembrie am decis să fac puţină ordine şi puţin timp pentru lucrurile care chiar contează… Şi pentru că vreau să mă ţin de cuvânt, aici închei, e ziua Mihaelei, e rost de petrecere şi de poveşti cu prietenii, trebuie să aleg un cadou frumos şi trebuie să fiu punctuală.
10 lucruri care nu îmi plac
1. Nu îmi plac vinetele. E ciudat că ele ocupă locul 1 în topul meu, dar asta e adevărul. Nu îmi plac! Nu îmi place culoarea lor movulie şi bolnăvicioasă, nu îmi place forma aceea nedefinită, nu îmi place mirosul lor, nu îmi place gustul lor şi ma enervează la culme seminţele acelea mici din interior…ciudat! în mod normal nu am nimic împotriva seminţelor.
2. Nu îmi plac manelele. Nu ma înţelegeţi greşit. Nu am o prejudecată împotriva lor. Doar că nu le înţeleg. Nu reuşesc să le prind mesajul şi să îl înghesui acolo în căpuşorul meu. Ritmul lor nu mă face să sar în sus şi să încep să dansez. Sincer am încercat. Am fost la chefuri şi am ascultat răbdătoare, dar nimic. Am şi băut, pentru că – evident! – băutura dezvăluie sensuri ascunse, dar tot nimic. Am decis deci să mă limitez la muzica pe care o pricep…
3. Nu îmi plac perioadele de reduceri. Ciudat. Ştiu. Să fiu sinceră nu am nimic cu reducerea în sine, chiar o găsesc foarte atrăgătoare. Dar urăsc nebunia pe care o generează. Oameni grăbiţi şi exaltaţi care se bat nervoşi pe acelaşi cuptor cu microunde, haine boţite, mototolite, rănite şi aruncate în graba de a proba alte haine cu firma mare inscripţionată pe ele (atâta timp cât sunt de firmă, cine ştie că le-ai cumprat la preţ redus?!), înghesuiala din faţa rafturilor cu oferte incredibile şi cumpărăturile stupide, de care nu ai nevoie, dar pe care totuşi le faci pentru că acum sunt ieftine şi dacă mai târziu o să ai nevoie şi o să le găseşti la un preţ de 3 ori mai mare?
4. Nu îmi place să nu fiu plăcută. Da! recunosc! sunt dependentă. Vreau cu orice preţ să mă fac agreabilă. Desigur nu aş merge până acolo încât să sar de la etaj, să mă înfometez, să spun prostii, să ţip, să mint, să îmi dau singură dureri de cap, dar suficient cât să mă trezesc în fiecare dimineaţă să îmi îndrept părul, să stau o jumătate de oră să aleg cu ce mă voi îmbrăca, să mă port frumos şi să am grijă să nu dezamăgesc, să stau sociabilă la un suc chiar dacă îmi e somn şi mă simt irascibilă. Chiar şi aşa se întâmplă uneori ca oamenii să nu mă placă. Atunci închid ochii şi dau vina pe soartă. Eu m-am străduit suficient, nu?
5. Nu îmi place că îmi place să fiu plăcută. Mă încântă fraza asta în care verbul “a plăcea” încurcă pe toată lumea. Trecând însă la subiect detest nevoia mea de a fi agreabilă. Persoanele dezagreabile o duc mult mai bine zic eu. Sunt mai independente şi de multe ori mai puţin superficiale. Sunt foarte sincere. Sunt foarte realiste. E trist însă că oamenii nu îşi dau şansa să cunoască astfel de persoane. Da! e destept şi amuzant, are ceva de spus, scrie poezii, cântă la chitară, dar vaaai! are ceva dezagreabil în felul de a fi – poate pentru că nu se îmbracă potrivit, poate pentru că scrie cu stânga, poate pentru că nu bea suc, poate pentru că îi plac filmele vechi, etc. – aşa că de ce să mă chinui să îl cunosc?
6. Nu îmi place whiskey-ul. Ştiu. Blasfemie. Mă tem să recunosc lucrul ăsta în public să nu stârnesc un val de indignare. Pur şi simplu nu îmi place whiskey-ul, dar beau cu plăcere multe alte chestii. Nu pot explica originea fenomenului şi nici motivele lui, dar înclin să cred că e vorba de un cromozom mai nebun, care vrea cu orice preţ să iasă din tipare.
7. Nu îmi place să iau decizii. În încercarea de a fi filosofic cineva îmi spunea că viaţa e un şir continuu de decizii, de la decizii banale cum ar fi ce tip de ciocolată să cumperi, până la chestii importante care te pot schimba pentru totdeauna. Înclin uneori să cred că are dreptate, deşi nu îmi place. Eu care atunci când trebuie să cumpăr ciocolată mă aşez în faţa raftului şi mă întreb cu lapte sau fără lapte? să aibă şi alune? poate mai bine cu cremă? dar ce fel de cremă? e evident că nu sunt bună la a lua decizii importante. Stau prea mult să cântăresc lucrurile, să le analizez cu o lupă mare şi apoi să le desfac în bucăţele mici şi să le reanalizez. Am găsit totuşi o soluţie. Nu mai iau decizii şi mă las dusă de val. În faţa raftului cu ciocolată închid ochii şi aleg pe orbeşte. Aşa am descoperit cât de bună e ciocolata cu mult lapte şi alune, sau ciocolata aia cu cremă de caramel, sau ciocolata simplă şi amăruie, sau ciocolata cu cremă de mentă despre care nici nu ştiam că există…
8. Nu îmi place să fiu harnică. Şi totuşi trebuie. Am sentimentul vag, însă, că ăsta e un defect general uman…
9. Nu îmi plac oamenii care nu au nici un defect. Teoretic aşa ceva nu există aşa că o să reformulez: nu îmi plac oamenii care au atât de puţine defecte şi atât de mici încât par că nu au nici unul. De ce? Simplu! Pentru că de exemplu niciodată nu ştii ce să le cumperi cadou. Unui fumător îi cumperi o brichetă interesantă (am văzut eu una de la zippo, roz şi pe care scrie “Princess” ) sau o tabacheră de argint, unui jucător obsedat de CS îi faci cadou un mouse bun (cică ajută! 
), unui mancăcios îi cumperi o prăjitură bună, bomboane de ciocolată (sau dacă e cazul şi e receptiv ceva de slăbit), dar unui om fara vicii nu ai cum să îi găseşti un cadou potrivit. Plus un om din ăsta te face sa te simţi oarecum eclipsat, oarecum inferior, oarecum stânjenit. Nu ai cum să te cerţi cu el pentru că nu are defecte şi nu ai ce să îi reproşezi. Nu ai cum să te distrezi cu el pentru că nu are defecte şi deci nu face lucruri nebuneşti şi nesănătoase, dar care sunt atât de amuzante.
10. Nu îmi place că sunt timidă. Deşi mulţi nu ştiu chestia asta despre mine. Ma controlez destul de bine. Strang din dinţi şi îmi spun “hai să o fac şi pe asta!”. Dar în sufletul meu sunt foaaaaarte timida. Serios!
perioadă proastă …
Se întâmpla uneori – ca acum – să am o perioadă proastă, o perioadă proastă în cel mai pur, simplu şi intens sens al cuvântului. Soarele nu străluceşte. Adică e frig, întuneric, plouă şi bate vântul, ceea ce era de asteptat – sincer – pentru că e mijlocul iernii, dar nu! eu vreau sa răsară ghiocei şi să cânte păsărelele! Sesiunea mă oboseşte, măcar că mi-am rezervat dreptul special de a nu mă duce la muncă astea 2 săptămâni. Programul meu e serios dat peste cap. Dorm ziua, când ar trebui sa fac cumpărături, să fac curat, să m plimb, să mă enervez pe vremea asta urâtă. Noaptea în schimb nu pot să închid un ochi. Răscolesc printre serialele mele preferate, mai citesc câte un articol interesant de prin vreo revista online – pentru că na! dacă nu am iesit din casă nu am putut să cumpăr o revistă adevărată sau un ziar sau o carte nouă – gătesc ceva, mai comunic puţin pe mess, mai fumez o ţigară…
Nemultumirile mele se îndreaptă în multe direcţii, nu doar vremea sau sesiunea sau programul. Mă cert cu lumea din jur…ei!nu chiar cu lumea!doar cu o colega, dar mie nu îmi place să mă cert. Sunt prea putine persoane cu care simt că merită să mă cert, să consum timp, emoţii şi energie. Ştiu că par groaznic de insensibilă când spun asta, dar adevărul e că nu pot să iubesc în acelaşi fel şi cu aceeiaşi intensitate pe toată lumea, de fapt, nici măcar nu pot să iubesc pe toată lumea! Apoi simt că relaţia mea de consolare nu merge tocmai bine, nu mă consolează şi nici nu mă face să zâmbesc. Nu neg că de vină e firea mea sucită şi dificilă, dar mă astept ca el să înţeleagă şi să mă sprijine. Ăsta e un defect tipic feminin! le trântim sărmanilor băieţi replica “Nu am nimic! Sunt bine!” şi aşteptăm ca ei să înţeleagă “Sunt supărată şi am nevoie să fi alături de mine”. Ce pot să spun! din punctul ăsta de vedere nu mi-aş dori niciodată să fiu băiat…
Of! uite că iar a început să plouă!
It’s not that I should, but I’m gonna…
Am ajuns la concluzia că, de cele mai multe ori, fac exact lucrurile pe care nu ar trebui sa le fac. Ştiu că nu e bine, ştiu că e nesănătos, urât sau exagerat şi totuşi nu mă pot abţine.
Cum sunt ţigările de exemplu…Sunt nesănătoase. Ştiu. De mică am fost învăţată că ele, ţigările, creează dependenţă, te îmbolnăvesc şi fac fel de fel de alte lucruri neplăcute (a se vedea avertismentele creative de pe fiecare pachet! ). În plus nici măcar nu îmi stă bine cu ţigara în mână. Mi-a spus mie cineva. Dar totuşi fumez. Îmi cheltuiesc ultimii bani pe pachetul de ţigări care tocmai s-a scumpit şi fumez. Vreau să mă las…şi fumez.
Am cunoscut un băiat. Rac. Tradiţia (sau un fel de mit care circulă printre reprezentantele sexului frumos) spune că ei, racii, sunt fermecători, sunt adorabili, sunt minunea minunilor, sunt afemeiaţi, egoişti şi iresponsabili. Panouri uriaşe (imaginare desigur) recomandă să fie evitaţi. Dar eu nu! Mă încăpăţânez. Bărbatul meu încântător, adorabil, care mă înţelege din priviri şi are întotdeauna grijă de mine, minunat, angajat într-o relaţie serioasă, alta decât cea cu mine, bineînţeles! e rac. Şi eu mă încăpăţânez. Cred în continuare în poveşti de iubire ca în filme şi, în apărarea mea, nu cred în horoscop şi nici în tradiţie.
Am examen. Examen de tipul acela greu, cu statistici înspăimântătoare şi zvonuri de tipul ” Doar 20 dintr-o sută promovează…”. Toată lumea îmi recomandă să învăţ. Sau măcar să îmi fac acolo o copiuţă, să îmi achiziţionez un handsfree mititel, ceva…orice…Eu deschid laptopul şi pornesc să mă uit la serialele mele preferate. Sau să scriu. uneori chiar îmi permit luxul de a ieşi la un suc. În tot acest timp am în cap gândul că nu vreau să pic sau că, exact cu câteva ore înainte de examen o să mă alarmez şi o să încep să citesc, dar arunc gândul ăsta într-un colţişor şi îmi văd de ale mele.
Mănânc dulciuri. Dulciuri din alea care îngraşă. Ei şi ce?! Momentan sunt în formă. Dulciuri din alea care strică dinţii. Nu-i nimic! Am destui. Dulciuri din alea care te îmbolnăvesc. Cum spuneam! sunt în formă.
Gata! Am scris prea mult si am atâta treabă. Ştiu că nu trebuie, dar am un film simpatic pe care vreau neapărat să îl văd 
Urăsc sfârşiturile
Prima săptămână din ultimul semestru de student. Nu m-am dus momentan la facultate. Nu prea îmi plac începuturile. Prima zi de şcoală, primele 15 minute dintr-un film, prima dată când am schiat, primul examen, prima dată. Nu îmi plac începuturile. Aşa că, de acasă, stau şi mă gândesc la ultimul meu semestru de student şi nu îmi vine să cred. Cineva, care uimitor! mă înţelegea perfect, mi-a spus odată că sunt cam prea melancolică. Tot ce se poate. Uneori pur şi simplu nu mă pot abţine să nu mă uit în urmă, măcar aşa cu coada ochiului.
Colegii mei din liceu au fost grozavi. Am făcut o grămadă de lucruri împreună. Excursii la munte, excursii la mare, majorate şi revelioane, plimbări şi chefuri, copiuţe şi scenete. Am plâns când totul s-a terminat. M-am aşezat în pat şi am plâns câteva ore întregi. La început nici nu ştiam exact de ce plâng. Aveam în cap numai ideea că cea mai frumoasă perioadă din viaţa mea s-a terminat şi că nu o să mai găsesc eu oameni la fel de frumoşi, deştepţi şi amuzanţi cum erau colegii mei. Şi plângeam. Plângeam pentru ei şi pentru că nu o să îi mai văd, plângeam pentru oraşul meu pentru că ştiam că trebuie să plec la facultate, plângeam pentru mine pentru că prima dată simţeam cum trece timpul. Şi timpul a trecut. Prietenii mei din liceu au rămas prietenii mei. Amintirile mele din liceu încă mă fac să zâmbesc. Dar în rest totul s-a schimbat…
Colegii mei de facultate sunt şi ei destul de grozavi. Spun “destul” pentru că la mulţi dintre ei pot doar să bănuiesc. Eu propun excursii la munte şi la mare, propun chefuri şi plimbări. Dar zadarnic. Împreună cu câţiva ne chinuim mereu să organizăm. Dar zadarnic. De fiecare dată mă trezesc vorbind cu aceiaşi oameni, ieşind cu aceiaşi oameni ba la film, ba la un suc, ba la o simplă plimbare. Totdeauna aceiaşi. Deşi am impresia că toţi colegii mei sunt frumoşi, deştepţi şi amuzanţi. Nu mai îmi vine să plâng. Simt doar un uşor regret că nu am reuşit să ne cunoaştem, să ne împrietenim, să avem amintiri frumoase care să ne facă să zâmbim mai târziu.
Ultimul semestru şi atât, un uşor regret. Şi poate puţină teamă. Până acum ştiam exact ce trebuie să fac. Mă duc la şcoală, învăţ, dau examene, trec în anul următor. Responsabilităţile mele erau aşadar limitate. Dar acum termin şi trebuie dintr-o dată să fac faţă singură lumii reale în care responsabilităţile sunt cu adevărat responsabilităţi. Am început încă din anul 2 să lucrez pentru că voiam să mă pregătesc din timp pentru momentul ăsta. Voiam ca atunci când termin facultatea să nu fiu dezorientată, să ştiu exact ce vreau şi cum pot să obţin ceea ce vrea. Dar vai! M-am pregătit şi sunt totuşi dezorientată, am o idee, un plan şi totuşi nu ştiu perfect ceea ce vreau.
Ultimul semstru. Mai am nevoie de puţin timp. Doar puţin. Să fac ce nu am făcut, să îmi pun ordine în idei, să mai înţeleg câteva lucruri. Doar atât. Constat totuşi că nu îmi plac sfârşiturile. Le urăsc. Mă tem de ele. Ultima zi de şcoală, ultimele câteva minute dintr-un film, ultima dată când am să mai pot schia, ultimul examen, ultimele clipe din viaţa mea. Urăsc sfârşiturile.
Mizerie
Am răcit. Nu foarte grav, dar am răcit, aşa că am decis să iau binişor autobuzul spre casă mai mult cu gândul la somn şi poate la un ceai cald. Uimitor în autobuz nu e aglomerat, doar mult noroi şi un miros îmbâcsit. De geam se lovesc fulgi mari şi lipicioşi. Lângă mine un tip vorbeşte foarte tare la telefon. Se ceartă cu cineva şi gesticulează nervos. Nu mă pot concentra să citesc ziarul ăsta pe care îl ţin în mână. De pe bancheta din faţă o doamnă în vârstă îmi zâmbeşte înţelegător. M-aş întoarce spre tipul din stânga mea să îi spun pe un ton ridicat că nu e tocmai frumos să ţipi şi să te cerţi în autobuz, dar…renunţ! omul e foarte nervos, iar eu sunt şi prea obosită şi prea laşă ca să reacţionez cumva. Bătrânica cu zâmbet înţelegător îl priveşte totuşi foarte insistent. Ca de altfel toată lumea din jur. Mă întorc şi eu şi abia atunci observ că tipul, îmbrăcat sărăcăcios şi murdar, agită în mâini un telefon stricat şi un peticel de hârtie certându-se zgomotos cu o persoană pe care numai el o poate vedea. Toţi ochii sunt îndreptaţi spre el sticlind cu o curiozitate bolnavă, iar omul vorbeşte şi vorbeşte, tare, nervos, răspicat…
Pe seară am ajuns şi eu la facultate. Primul curs pe săptămâna asta. Într-o sală uriaşă stau înghesuiţi maxim 20 de oameni. Plictisiţi. Undeva în spate cineva cască zgomotos. Din banca din faţă o colegă îmi aruncă o privire răutăcioasă. Nu mă place. Ştiu. Lângă mine o altă colegă se joacă sudoku pe ziarul distribuit gratuit la metrou. Afară plutesc în aer aceeaşi fulgi de zăpadă umezi şi lipicioşi.
E ziua fratelui meu şi nu am suficienţi bani să îi cumpăr un PSP. Şi chiar îşi dorea unul. Şi mai mult de atât eu chiar îmi doream să îi cumpăr unul. Mi-am scotocit în toate genţile şi în toate buzunarele. Am luat la rând fiecare card. Nu sunt bani suficienţi. Fulgi mari, umezi şi lipicioşi mi se agaţă de haine şi în păr. Mă tot întreb ce alceva aş putea cumpăra cu banii pe care îi am. La magazinul din colţ un cerşetor se milogeşte pentru o bucată de pâine. Un câine ud şi murdar se strecoară pe lângă o maşină. Caută un loc uscat unde să doarmă facut covrig aşteptând o noua zi poate cu puţin soare. Cu gluga ridicată înaintez încet, cu grijă, prin noroiul care acoperă strada.
În Bucureşti a început din nou să ningă…
Poveşti cu happy-end
Mă enervează. Doamne! şi cum mă mai enervează! Să vină la mine cineva şi să îmi arate cu degetu în viaţa reală o poveste din asta cu happy-end. Atunci o să mă convertesc. Până atunci fumez o ţigară şi mă mulţumesc să admir tot ce e strâmb, defect, murdar, ciudat şi bolnav. Că doar la chestiile urâte şi respingătoare se uită oamenii cu ochii cât cepele. Şi prin cafenele, baruri şi cluburi (nu pe la colţuri că ce naiba! suntem oameni de societate!) la un expresso lung latte tot despre chestii din alea urâte şi respingătoare se bârfeşte. Că na! astea ne colorează viaţa. Şi apoi nu vrem să ne plictisim, nu?
Cică era un el şi o ea. Frumoşi şi tineri şi îndrăgostiţi. Îndrăgostiţi în stilul acela Valentine’s Day cu multe inimioare roşii care răsar de te miri pe unde. Ea strălucitoare, ambiţioasă, bogată, deşteaptă şi exact cât trebuie de cuminte. Exact ca în basme. El tot strălucitor, dar mai puţin. Mai puţin din toate. Pe ton ambiţios, bogat, deştept şi exact cât trebuie de cuminte, ea ţinea să îi arate pas cu pas ce face ea pentru el, cum îl transformă ea într-un om mai bun, cum îl modelează ea aşa ca pe plastilină în forme frumoase şi armonioase. El zâmbea cald. Şi a înşelat-o. A înşelat-o aşa banal şi cotidian, fără inimioare roşii, cu o colegă de serviciu, blondă şi bine îmbrăcată. Apoi a părăsit-o. Cu lacrimi şi cu “nu o să te uit niciodată!, “o să te iubesc întotdeauna!”. Păi şi dacă o iubeai atâta ce dracu’ ai înşelat-o?! În fine… Ea a plâns pe ici pe colo. A împărtăşit tuturor celor dornici cum a fost ea un om bun şi demn şi cum l-a adus ea pe calea cea bună şi el tot s-a împiedicat şi a căzut în noroi că na! calea cea bună are denivelări şi hârtoape şi gropi. A promis că îl uită, sus şi tare, răspicat, pe ton ambiţios, bogat, deştept şi exact cât trebuie de cuminte. Apoi s-au împăcat. Tot cu lacrimi şi cu “o să te iubesc întotdeauna!”. Inimioarele roşii au răsărit din cotloane ascunse şi totul a reînceput să strălucească. El se lasă din nou modelat în forme frumoase şi armonioase. Ea nu l-a uitat pe el, dar s-a concentrat bine, bine, să o uite pe colega de serviciu blondă şi bine îmbrăcată. Şi gata! happy-end! Ca în filme…
Mai am şi alte poveşti. Promit că le spun data viitoare. Dacă nu îmi trece răutatea până atunci. Între timp o să citesc despre cum se face un sex oral bun şi o să fac curat prin casă, că îmi vin colegii de apartament, văd dezastrul, se sperie şi fug.
Nonsense
E mai bine acum. Poate, totuşi, rezolv cu munca. Mă doare capul. Îmi lipesc obrazul de peretele rece. Trebuie să învăţ să respir din nou. Primesc un sms consolator…de parcă semeseele ar putea consola. Nu pot sa apreciez gestul frumos. Sunt bolnavă. Am un sentiment ciudat, scurt, intens şi dureros. Mă doare capul îngrozitor şi aş mânca jeleuri. Jeleuri din alea în formă de şerpişor, colorate şi elastice, exact aşa cum mâncam când eram mică. Ştiu că le cumpăram la bucată de la chioşcul de peste drum de şcoală. În pauza mare – de 10 minute dacă îmi amintesc bine – trebuia să alerg toată curtea şcolii ocolind desigur balta care se forma intotdeauna lângă groapa de nisip, să mă strecor printr-un gard, să traversez strada în fugă şi să îmi cumpăr jeleuri. Toată lumea făcea asta. Mă întreb când am încetat să mai fiu ca toată lumea?
Mă enervează că am pierdut legătura cu nişte prieteni. Mai mult sau mai puţini buni. Degeaba mă străduiesc eu să repar lucrurile, pentru că pur şi simplu nu merge. Legăturile astea nu pot fi lipite aşa pur şi simplu. Bine că mi-am amintit! Poxipol e un lipici foarte prost. Într-o zi foarte aglomerată tocul meu a decis că nu mai vea să fie tocul meu şi că ar prefera mult mai mult să fie liber. Tocmai mă urcam în autobuz când tocul a luat decizia. M-am clătinat un pic sub privirile mirate ale oamenilor, dar eu sunt împiedicată din fire aşa că nu a fost nimic deosebit, apoi mi-am cules tocul de pe jos şi l-am pus frumos în geantă. Cum am avut timp, am intrat şchiopătând în primul magazin şi am întrebat de un lipici bun – nu pentru legături şi relaţii, ci doar pentru tocuri. Vânzătoarea mi-a recomandat Poxipol. Inutil să spun că nu a mers. Am lăsat tocurile pe mâna specialiştilor şi am decis să mă ocup de relaţii. Să mă bucur de prietenii mei vechi de ani de zile, prietenii mei pe care i-am adus cu mine de acasă, prietenii mei care mereu m-au făcut să râd sau să plâng, prietenii mei care la sfârşitul zilei o să fie întotdeauna prietenii mei. Restul ce mai conteaza?
Vreau să mă cert cu cineva. Să ţip. Să trântesc lucruri – cum sunt pernele de exemplu - fără să produc pagube considerabile. Să mănânc portocale. Întotdeauna când sunt nervoasă mănânc portocale şi las cojile împrăştiate prin casă. Nu e o idee prea bună pentru că în final eu sunt cea care trebuie să strângă. Când eram in liceu A aducea mereu portocale la şcoală şi împărţea în stânga şi în dreapta. La un moment dat, cam în perioada aia în care se dădeau tezele, A a venit cu două ghiozdane mari. Unul obişnuit, plin cu caiete şi foiţe şi cărţi inutile, şi altul plin cu dulciuri. Pentru toată lumea. Uite de-asta e A prietena mea cea mai bună. Şi pentru că dansează pe melodia aia stupidă de la Benny Hill, şi pentru că pot să îi spun, în detaliu, orice secret, şi pentru că are voce piţigăiată, şi pentru că ne plac aceleaşi lucruri…
Trebuie să plec la cursuri.
Bucureştiul meu
Pentru prima dată în cei 3 ani de când eu şi Bucureştiul ne cunoaştem îndeaproape, oraşul mi s-a părut cu adevărat frumos, strălucitor şi perfect. Lucram de zor la proiectul de practică şi nici nu mi-am dat seama cum se făcuse 5 dimineaţa. Am ieşit pe balcon la o ţigară şi am rămas înmărmurită. Bucureştiul murdar, aglomerat şi zgomotos de până atunci strălucea. Încă nu se luminase bine de ziuă şi pe cerul senin soarele aluneca cu urme roşiatice. Vară. Mirosul câtorva pomi înfloriţi. Câteva vrăbiuţe zbenguindu-se pe trotuar. Cum de nu mi-am dat seama până acum că a venit vara? Străzi pustii, perfect de pustii. Doar câţiva oameni rătăcind gărbiţi spre muncă şi autobuzul 85 înaintând leneş. Îmi amintesc că într-o vreme Compact-ul, ziarul ăla care se distribuia gratuit la metrou, avea o rubrică unde, sub titlul “Bucureştiul meu”, publica poze şi comentarii simpatice despre oraş. Ei bine! aşa arată Bucureştiul meu: 5dimineaţa, măreţ în nemişcarea lui, liniştit, cald, senin. Nu mă săturam să îl privesc. Încet, încet au început să se arate primele maşini, oameni, tot mai mulţi oameni, miros de praf şi de uleiuri arse, zgomot de paşi, chei, sacoşe, motoare. Am intrat în casă. 6 dimineaţa.
